La începutul deceniului 1830-1840, peste 125.000 de amerindieni trăiau pe teritoriile de astăzi ale statelor americane Georgia, Tennesseee, Alabama, Carolina de Nord şi Florida. La sfârşitul deceniului, doar câteva mii mai locuiau pe teritoriile lor de drept.

Alături de coloniştii care le vroiau pământurile pentru propriile ferme şi plantaţii de bumbac, guvernul federal i-a forţat pe amerindieni să-şi părăsească ţinuturile şi să pornească într-un cumplit marş spre aşa numitele „rezervaţii indiene” de dincolo de Mississippi. Crudul şi nedreptul marş este cunoscut sub numele de Drumul Lacrimilor şi se constituie într-una dintre cele mai ruşinoase pagini din istoria rasismului, a lăcomiei, a ignoranţei şi cruzimii umane.

Amerindienii erau o "problemă"

Coloniştii albi americani care trăiau în apropierea Frontierelor de Vest, cum erau numite în acele vremuri limitele incipientei federaţii americane, aveau în principal reacţii şi sentimente negative la adresa localnicilor cu care interacţionau tot mai mult.

Albii nu-şi ascundeau deloc dispreţul la adresa bravilor amerindieni, deşi, totodată, se temeau de ei.
Pentru ei, aceşti adevăraţi proprietari ai ţinuturilor moştenite de la generaţii întregi de strămoşi nu erau altceva decât nişte figuri nefamiliare aflate la locul şi timpul nepotrivite, nişte străini ciudaţi cu pielea roşietică şi pene în plete, care ocupau pământul pe care coloniştii albi nu doar că-l râvneau, dar credeau că li se cuvine.

Nici autorităţile americane de pe atunci nu gândeau diferit la adresa amerindienilor.
Însuşi părintele naţiunii americane, preşedintele George Washington, credea că cea mai bună soluţie pentru "Problema Indiană", consta pur şi simplu în "civilizarea" forţată a acestor nevinovaţi. Ce însemna "civilizarea forţată" în concepţia albilor nu este greu de bănuit: distrugere culturală, nivelare socială, sedentarizare, restricţii majore, discriminări şi, în primul rând, furtul pământurilor.

Află mai multe pe Descopera.ro

• < Prev
• Next >