Cândva, multe dintre creaturile lumii aveau, pe lângă perechea de ochi pe care ne-am obişnuit s-o vedem la animale, un al treilea ochi, aşezat în creştet. Vestigiu al unei etape timpurii şi misterioase a evoluţiei, acest ochi există încă, sub diferite forme, la mai multe specii de vertebrate şi chiar şi omul are, ascuns adânc în creier, un organ special, încă prea puţin cunoscut, care era cândva asociat acestui ochi.

La om, e vorba despre glanda pineală, sau epifiză, un mic organ aşezat aproape în centrul creierului şi a cărui funcţie secretoare este încă prea puţin înţeleasă. Se ştie că este influenţată de lumină, că are legătură cu ciclul zi-noapte, cu somnul şi cu dezvoltarea sexuală, dar ne rămân încă multe de aflat despre ea.

Melatonina - hromon secerat de galnda epifică - este implicată în reglarea mecanismelor de somn şi veghe.

Dar cum ne-am ales noi cu glanda pineală şi cum se explică misterioasa ei legătură cu lumina şi întunericul?

Cândva, în cursul evoluţiei vertebratelor, acestea au fost dotate de natură cu un aşa-numit ochi parietal (sau ochi pineal), care, împreună cu glanda pineală, formau un tot funcţional ce intra în alcătuirea epitalamusului, o regiune a creierului. Cu timpul, cele mai evoluate dintre vertebrate - păsările şi mamiferele - au pierdut acest al treilea ochi, ochiul parietal, păstrând doar glanda pineală. Alte vertebrate, însă, mai au încă vestigii ale acestui organ fotosensibil, iar la unele structura lui este tulburător de asemănătoare cu cea a a ochilor obişnuiţi.

O serie de vertebratele primitive - peşti placodermi, ostracodermi, crossopterigieni, chiar şi unele tetrapode timpurii - ne-au lăsat fosile care prezintă, la nivelul craniului, o adâncitură (ca o orbită) care pare să fi adăpostit un organ parietal. La unele dintre cranii există şi un foramen (o deschidere) în creştet, prin care ochiul parietal primea lumina. Dar mai există el şi la verterbratele actuale?

Fiind o trăsătură străveche a vertebratelor, ce tinde să dispară pe măsură ce acestea au evoluat spre forme mai moderne, este logic că, dacă el mai există şi la unele specii de azi, atunci ar trebui să-l căutăm la speciile vechi, membre ale unor grupuri apărute de timpuriu.

Şi, într-adevăr, organul parietal se întâlneşte la unii amfibieni şi la câteva specii primitive de reptile şi de peşti. La cele mai multe, el este redus; se mai observă conturul lui pe suprafaţa dorsală a capului şi este posibil să mai aibă un rol în fotorecepţie, dar prea multe nu ştim despre asta.

Ochiul parietal la şopârla Anolis carolinensis.

La altele, însă, şi-a păstrat sensibilitatea la lumină şi are o structură asemănătoare cu cea a ochilor laterali. Nu întîmplător, o astfel de situaţie se întâlneşte la specii foarte vechi, supravieţuitoare ale unor ere îndepărtate, cele pe care le numim adesea fosile vii.

Ciclostomii sunt peşti străvechi, apăruţi devreme în cursul evoluţiei; de fapt, aceste făpturi nici nu sunt considerate de toţi zoologii drept peşti, ci drept un grup aparte de vertebrate, cele mai primitive dintre vertebrate. Dar, pentru simplificare, să adoptăm concepţia celor ce îi numesc peşti. Sunt nişte creaturi cu corpul lung, cilindric, ca al ţiparilor, dar cu un schelet cartilaginos, având şi alte caractere de primitivitate care îi aşează la baza arborelui filogenetic al vertebratelor. Particularitatea lor definitorie o constituie lipsa maxilarelor (de unde numele mai vechi dat grupului, acela de Agnatha - „fără fălci”). Gura lor este circulară, semănând cu o ventuză cu mai multe rânduri de dinţi cheratinoşi; cu ajutorul ei, speciile parazite ale acestui grup (nu toate sunt parazite) se prind de corpurile altor peşti, hrănindu-se cu sângele acestora.

Află mai multe pe Descopera.ro

• < Prev
• Next >